Mai stii cum e sa zambesti? Mai stii cum e sa visezi? Mai stii cum te bucurai de fiecare noua zi atunci cand erai copil? Cand toate lucrurile simple si banale de azi ti se pareau misterele cele mai profunde atunci?Florile, fluturii,soarele, formau universul copilariei.Copil nevinovat,in inima ta nu era loc pentru ura.Tu radiai de lumina si de seninatate.Visai ‘’sa te faci mare” si sa cuceresti lumea, sa faci ceva nemaiauzit si care sa-i uimeasca pe toti:vei face o calatorie intergalactica,vei descoperi o planeta si-i vei da numele tau,vei face ceva inedit,ceva ce nu s-a mai facut,nu vei fi ca ceilalti,nu vei fi banal.
Adu-ti aminte de copilarie.Atunci totul era posibil si cerul era limita tuturor lucrurilor.De cate ori nu ai alergat nebun pe camp,fiind convins ca vei prinde norul care se zarea la linia orizontului si ca veti calatori impreuna si vei ajunge pana la Soare?Si alergai si alergai dar el era fermecat: desi parea la doi pasi,nu-l puteai prinde.Dar iti fagaduiai ca a doua zi vei porni din nou la drum si vei continua asa,nu te vei da batut,trebuie sa il invingi. Dar fara sa-ti dai seama, misterul a disparut.Ai aflat ca dincolo de oceanul bleu e noaptea eterna.Ai plans si nu ai vrut sa accepti si ti-ai promis ca intr-o zi o sa mergi singur sa verifici.
Dar azi ai uitat sa mai visezi, ai uitat sa te mai joci…Mai ai timp sa privesti cerul? Iti mai cresc aripi pânã la nori?
Alex a zis,
noiembrie 27, 2008 la 3:30 pm
desi ar trebui sa dau un raspuns conceput de celulele mele nervoase, multe sau putine, habar nu am, n-am stat sa le numar, sunt foarte obosit iar rtitele creierasului meu nu functioneaza tocmai in parametri normali. Dar, functioneaza totusi atat cat sa ma faca sa ma gandesc la o anumita poezie, care cred ca se incadreaza destul de bine in context. Desi nu-mi apartine, poezia este despre a face cateva lucruri pentru a nu ita ca totusi suntem oameni, chiar dacasuntem ancorati in rutina asta care ne omoara pe toti, incetulcu incetl, si ne facem sa uitam ca exista lucrurile acelea mici si neinsemnate “acum”, cae ni se pareau atat de magnifice in timpul copilariei.
“Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!
Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!…
Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!
Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!…
Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!…
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!…”
ionut a zis,
noiembrie 27, 2008 la 7:18 pm
e misto
bubblesssssssss a zis,
noiembrie 27, 2008 la 10:45 pm
Alex,poate cand o sa mai recitesti si o sa ai alta stare…o sa reusesti sa dai un raspuns propriu….
imi plac versurile.de unde sunt?
bubblesssssssss a zis,
noiembrie 27, 2008 la 10:47 pm
Ionut, multumesc .