Pentru ca eu ma simt bine azi.
Pentru ca am facut primul pas din lunga calatorie ce ma asteapta si care va dura trei, cinci sau poate sapte ani.
Pentru ca e foarte important sa ai norocul de a intalni o persoana foarte deschisa si care sa te faca sa te simti ca acasa atunci cand esti stresat, speriat si obosit.
Pentru ca iubesc aerul curat de munte.
Pentru ca iubesc sa facem poze funny la intoarcere, cand toata lumea vrea sa scape de oboseala.
Pentru ca viitorul trbuie sa sune bine [si nu fac reclama mascata )))].
Serios.
Intr-adevar, ma intreb de ce nu am mai scris de atata vreme,dar cum nu imi place sa ma justific nu o sa stau sa gasesc scuze.Probabil pur si simplu nu am avut chef.Oricum,nu vreau sa fac din scrisul pe blog o obligatie sau un obicei.
Azi simt ca am dispozitia necesara de a scrie.De la ultimul post s-au intamplat o gramada de evenimente dar nu o sa le insir.Important e ca acum va scrie un absolvent si nu un licean,asta e una din marile schimbari petrecute in ultima vreme.Ma bucur ca am scapat de stresul si de paranoia care ma cuprinsese in cele doua saptamani obositoare si ca in sfarsit pot reveni la vechea si placuta indeletnicire: cititul. Nu are sens sa descriu atmosfera apasatoare,faptul ca am asteptat trei ore subiectele la proba a patra…le-au descris altii inaintea mea si unii dintre voi au experimentat.
Deocamdata e liniste si pace. Mai am admiterea si pot sa imi iau vacanta in sfarsit.
Cum habar n-am cand va fi urmatorul post cred ca e bine sa va spun inca de pe acum ”Craciun fericit!” )
”Life is one big road with lots of signs.So when you riding through the ruts,don’t complicate your mind.Flee from hate,mischief and jealousy.Don’t bury your thoughts,put your vision to reality.Wake Up and Live!”
Pentru ca e o legenda.
Pentru ca va trai mereu.
Happy birthday,Bob!
”Don’t gain the world and lose your soul,wisdom is better than silver and gold.”
Vineri. Iupiiiiiiii! Urmeaza un week-end prelungit(luni e 1Decembrie). Stau linistita si ma bucur ca o sa termin de citit ”Procesul” . Dar, surpriza:mama imi spune ca trebuie sa plec la tara…Ideea nu imi surade prea tare…E frig…Vara imi place sa merg…dar acum…In fine…daca trebuie…Nu o mai vazusem pe bunica de o luna…Urc in autobuz si ocup un loc langa fereastra.Imi place sa admir peisajul.Chiar daca stiu foarte bine drumul,mereu gasesc lucruri interesante de vazut. Aud o voce foarte calda,avand un ton politicos: o doamna ma intreaba daca locul de langa mine e ocupat. Ii spun ca nu si ma bucur ca voi avea o companie placuta pe parcursul drumului.De obicei sunt comunicativa si imi place sa port discutii cu oamenii, chair daca nu ii cunosc foarte bine.Asta imi da posibilitatea sa cunosc tipuri variate de personalitati, de gandiri,de comportamente.Dar de data asta ma hotarasem pur si simplu sa fiu atenta la cei din jurul meu,sa tac si sa ascult.Nu din nesimtire. Din pura curiozitate.Prea suntem indiferenti,prea ne preocupa doar propria persoana,ne cufunadam in propriile ganduri si uitam ca mai exista oameni in jurul nostru(wow!deja incepa sa ma cam indepartez de subiect…cred ca o sa scriu un post special pe tema asta.merita).Dupa cum ziceam,ma hotarasc sa analizez comportamentul celor cativa oameni din jurul meu.Nu vreau sa pierd timpul degeaba.De obiecei sunt interesante discutiile astea din tren sau din autobuz.Oamenii sunt in stare sa vorbeasca despre intreaga lor viata.Din prea multa plicitseala? Din lipsa unui prieten adevarat care sa fie dispus sa ii asculte? Sau pentru certitudinea ca se vor confensa unui strain pe care nu il vor mai intalni niciodata?
In autobuz erau aproape numai femei.Majoritatea se intorceau de la serviciu.Era o larma enervanta si spre marea mea dezamagire,auzeam voci nervoase,cuvinte urate,discutii despre alegerile care vor urma:”-Aia ne-au dat mai mult.Pe ei ii votam!”. Oameni plictisiti,nervosi,debusolati,dezinformati,care se lasa influentati de ”cine da mai mult” si in functie de asta isi hotarasc viitorul.M-am hotarat sa privesc pe fereastra.Planul oricum nu prea imi iesea.Atentia mi-a fost distrasa de dialogul dintre doamna care se asezase laga mine si probabil prietena dumneaei,care statea in picioare,nemaiavand loc.Nu mica mi-a fost uimirea sa o aud pe doamna pe care o credeam delicata si rafinata,injurand ca la usa cortului si folosind expresii pe care nu pot sa le redau aici…Ii injura pe tarani pe motiv ca sunt prosti si inapoiati…Si ea traia tot la tara…dar…ce conta? Se nascuse in Alexandria.Si mai ales,era fericita cand vedea ca altii sunt mai prosti decat ea:”Ce **** mea? Poate si eu sunt proasta,dar cand vad altii mai prosti ca mine..imi creste inima de bucurie.” Ma simteam foarte ciudat…Chiar asta sa fie tara in care traim? In care predomina nesimtirea,lacomia si prostia? Chiar va ramane doar o iluzie convingerea mea ca vom reusi sa iesim candva la liman? As vrea sa fie doar o parere gresita…As vrea ca voi sa ma contraziceti… Stiu ca nu toti sunt asa,dar sper sa nu fie marea majoritate…
Experienta asta a fost inca un pas facut de mine in cunoasterea societatii reale in care traim.O experienta nu prea placuta,insa necesara.Dupa o ora de mers cu autobuzul deja cunoscusem mentalitatea unei anumite categorii de oameni.Ma durea capul si in urechi inca imi mai rasunau tot felul de expresii ciudate.
Mai stii cum e sa zambesti? Mai stii cum e sa visezi? Mai stii cum te bucurai de fiecare noua zi atunci cand erai copil? Cand toate lucrurile simple si banale de azi ti se pareau misterele cele mai profunde atunci?Florile, fluturii,soarele, formau universul copilariei.Copil nevinovat,in inima ta nu era loc pentru ura.Tu radiai de lumina si de seninatate.Visai ‘’sa te faci mare” si sa cuceresti lumea, sa faci ceva nemaiauzit si care sa-i uimeasca pe toti:vei face o calatorie intergalactica,vei descoperi o planeta si-i vei da numele tau,vei face ceva inedit,ceva ce nu s-a mai facut,nu vei fi ca ceilalti,nu vei fi banal.
Adu-ti aminte de copilarie.Atunci totul era posibil si cerul era limita tuturor lucrurilor.De cate ori nu ai alergat nebun pe camp,fiind convins ca vei prinde norul care se zarea la linia orizontului si ca veti calatori impreuna si vei ajunge pana la Soare?Si alergai si alergai dar el era fermecat: desi parea la doi pasi,nu-l puteai prinde.Dar iti fagaduiai ca a doua zi vei porni din nou la drum si vei continua asa,nu te vei da batut,trebuie sa il invingi. Dar fara sa-ti dai seama, misterul a disparut.Ai aflat ca dincolo de oceanul bleu e noaptea eterna.Ai plans si nu ai vrut sa accepti si ti-ai promis ca intr-o zi o sa mergi singur sa verifici.
Dar azi ai uitat sa mai visezi, ai uitat sa te mai joci…Mai ai timp sa privesti cerul? Iti mai cresc aripi pânã la nori?
Asa a fost concertul de ieri seara, 22 Noiembrie 2008.
Am avut parte de inca o seara memorabila, cu muzica si voie buna! Mircea Vintila si trupa Compact au concertat in Zimnicea.
Asteptam cu nerabdare sosirea domnului Mircea Vintila, amintindu-mi cu drag de zilele cand ascultam casetele mamei si fredonam impreuna.
Publicul a fost uimitor de activ, tineri si mai putini tineri cantand impreuna cu domnul Mircea Vintila versuri ale unor melodii ca: ”Pe Corso”, ”Strada Popa Nan”, ”Barca”, ”Adio, deci pe curand”, ”Miruna”, ”Madama de Pica”. ”Laptaria lui Enache”. Inainte de inceperea spectacolului, chiar am auzit intamplator discutia dintre un domn si o doamna, care se bucurau ca au ocazia sa mai asculte ‘’si muzica adevarata, nu numai Blondy si alte din alea dezbracate”. Un om cu o chitara. Atat. Fara efecte speciale si coregrafie. A reusit sa ne binedispuna pe toti si sa ne scoata, pentru cateva minute, din rutina de fiecare zi. Am mers sa luam autograf si sa facem poze. Am descoperit o persoana foarte blanda si modesta, ca de altfel toti oamenii cu adevarat pretiosi. Numai falsele valori fac caz de ‘’statutul” lor de vedeta.
Au urmat Compact, o trupa cu o experienta de 30 de ani, care ne-au incantat cu melodii ca:”Fata din vis”, Sa te gandesti din cand in cand la mine”, ”Stai cu mine”, ”Trenul pierdut”, ”Cine esti tu,oare?”, ”O zi si-o noapte”. Nu pot sa nu spun ca, in fata mea, la doua randuri distanta, era un domn foarte entuziasmat care tot concertul a fost in picioare, a cantat si a dansat, cu o energie molipsitoare, mai ceva ca noi, tinerii. M-am convins ca lumea inca mai apreciaza arta. Oamenii nu au uitat sa asculte muzica buna, doar ca au fost intoxicati prea mult timp de nonvalorile promovate in ultima vreme. Poate ca, incet-incet, vor disparea toate kitsch-urile care populeaza scena romaneasca.
Chiar mergand sa iau autograf, l-am auzit pe Paul Ciuci exprimandu-si uimirea fata de activitatea publicului, cuvintele lui fiind cam astea:”Uite ca incepe sa fie ca inainte…”
Asteptam de mult ziua asta. Era ziua in care aveam sa mergem pentru prima data la Teatrul National Bucuresti. Planuisem(noi, elevii, impreuna cu doamna profesoara de literatura) sa mergem sa vizionam o piesa de teatru. Am aflat ca,de fapt, vom merge intr-o mica excursie de o zi: inainte de a merge la teatru, aveam sa vizitam Muzeul Taranului Roman, apoi vom merge la Facultatea de Teatru din cadrul Universitatii Spiru Haret, unde vom sta de vorba cu doamna profesoara Lucia Muresan.
Vizitand muzeul si privind toate obiectele confectionate de omul simplu, dar care a învestit suflet si munca pentru faurirea lor si vazand mica sala de clasa, cantecelele scrise de mana si afisate pe planse din carton, casa veche si modesta, cu pridvor si cu trei camere, m-am simtit ca si cand m-as fi intors in timp si pentru cateva clipe am vazut scene din viata taranului roman: am vazut copiii jucandu-se, am vazut-o pe mama pregatind mancarea pe plita, tesand la razboi, l-am vazut pe tata muncind pamantul si admirand frumoasele costume populare, i-am vazut pe toti dansand duminica la hora. Mi-au venit in gand ”Amintirile” lui Creanga. Copiii de atunci parca se bucurau intr-adevar de soare, de flori, de natura…Azi suntem grabiti, nu mai avem timp sa ne oprim sa admiram o floare, sa urmarim o buburuza si sa ne intrebam oare incotro se indreapta si ma tem sa nu devenim insensibili, niste stanci reci, niste roboti ce poarta denumirea ciudata de ”oameni”. Nu ma opun evolutiei. Nu sustin Samanatorismul si nu spun sa ar trebui sa traim ca in secolul XIX. Ar fi absurd. Spun doar ca nu e un lucru rau sa fim mai deschisi, mai interesati sa ne cunostem trecutul, originile si sa nu ne pierdem sensibilitatea si interesul fata de tot ceea ce ne inconjoara.
Calatoria noastra s-a incheiat repede. Nici nu ne-am dat seama cand a trecut timpul.
Urmatoarea oprire a fost la Universitatea Spiru Haret, unde doamna Lucia Muresan(actrita, profesoara, una dintre vocile reprezentative ale Teleenciclopediei) a avut bunavointa sa isi rapeasca putin din timpul dumneaei si sa ne vorbeasca despre examenul de admitere la Facultatea de Teatru, despre cum se desfasoara cursurile. Am stat de vorba si cu cativa studenti din anul terminal, care ne-au inpartasit cate ceva din experienta lor si au nominalizat cateva din rolurile jucate in piese apartinand lui Shakespeare, O’Neill, Sebastian, Caragiale. Se citea implinirea in privirile lor. Teatrul e viata, pasiune, daruire totala. Nu poti lucra cu jumatati de masura, nu poti fi fals. Inveti sa simti, inveti sa te descoperi pe tine, inveti sa cunosti lumea. Cuvintele ne-au patruns. La sfarsitul inatalnirii,aproape toti eram convinsi ca la anul vom da admitere la Teatru si ne si visam pe scena.
Am pornit in sfarsit spre Teatrul National Bucuresti. Eram toti nerabdatori sa vedem piesa ”Asteptand la Arlechin”. Momentul mult asteptat sosise. Inca de cand am intrat in sala m-am emotionat. Era o atmosfera placuta, intima, scena era foarte aproape de spectatori. Ne-am ocupat locurile in liniste si asteptam intrarea actorilor. Actrite consacrate ca: Tamara Buciuceanu Botez, Rodica Popescu Bitanescu, Olga Delia Mateescu, Ioana Bulca, Aimee Iacobescu, au sustinut un spectacol extraordinar. Piesa prezenta destinul a paisprezece actrite iesite la pensie care isi asteapta sfarsitul intr-un fel de azil in care traiau ”din mila publica”. ”In aceasta dureroasa asteptare se confrunta cu prabusirea iluziilor, cu solitudinea, cu uitarea, cu bolile batranetii, chiar cu amenintarea totalei alienari.”
Am vazut acolo de fapt, destinul omului in general, caci viata e o scena si noi suntem actorii, cum spunea Shakespeare, dar ”cortina se lasa o singura data”(Eliade). Toti avem momente de glorie dar si de decadere, iar in final… iesim din scena.
Piesa a fost un succes total. Publicul a fost unul foarte cultivat, pastrand o liniste deplina. La sfarsit, aplauzele nu mai conteneau. Si noi si actritele eram emotionati, aveam lacrimi in ochi. Ne-am desprins cu greu din atmosfera aceea. Dar am plecat fericiti ca am avut parte de o zi deosebita si sperand ca experienta sa se mai repete.
Va recomand sa vedeti piesa si va recomand sa mergeti la teatru de cate ori aveti posibilitatea.
”Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol, and dental insurance. Choose fixed interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pissing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourselves. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that? I chose not to choose life. I chose somethin’ else. And the reasons? There are no reasons.”
Da. Am vazut Trainspotting si vi-l recomand si voua. Dupa statisticile IMDB e in top 250, daca va incalzeste cu ceva. Si prima intrebare mi se pare geniala: Why would I want to do a thing like that? Sunt sigura ca toti v-ati intrebat candva asta si daca nu, va veti intreba acum. Si veti constata cu uimire ca toti suntem la fel, ca toti ne dorim acelasi lucruri si ca, in mare, dam cam acelesi raspunsuri…
De ce? Singurele idealuri sunt casele scumpe , masinile luxoase si vacantele in Dubai ? Nu-i asa ca idealul tau e sa termini un liceu, o facultate, sa iti iei o slujba foarte bine platita, o sotie ”buna”, respectiv un sot cu bani, sa ai un copil care sa stie multe chestii fara sa le inteleaga, sa aiba o bona care sa se ocupe de el, pentru ca tu nu ai timp: esti ocupat sa muncesti pentru ca el sa aiba tot ce isi doreste: sa mearga la o scoala, la un liceu, la o faculate ”de viitor” pentru a putea sa-si ia o casa scumpa, o masina luxoasa si pentru a putea merge in vacanta in Dubai?
Mereu mi-am dorit sa fiu ”altfel”. De ce? Pentru ca mi se parea plictisitor si pentru ca mi se parea ca ne invartim intr-un cerc inchis: muncim pentru a ne putea hrani si ne hranim pentru a putea munci si uitam sa mai traim. Uitam ca viata nu inseamna doar cont in banca si rutina , uitam ca exista soare, flori…Intotdeauna i-am apreciat pe cei care stiu sa-si faca viata frumoasa, care fac totul din pasiune si din placere, care constientizeaza ca pentru a fi fericit trebuie doar sa-ti urmezi visele. Dar nu visele comune pe care ti le insufla societatea asta materialista. Chiar vrei sa fii la fel ca ceilalti? Chiar nu esti in stare sa ai propriile idealuri? E timpul sa-ti dai seama ca doar tu poti sti ce e bine pentru tine, e timpul sa renunti la instinctul de turma si sa nu te mai lasi influentat de ceilalti. C’mon , suntem oameni, nu masinarii, putem gandi singuri!
Da, acum pot raspunde cu siguranta: m-am schimbat. Dupa o lunga perioada de intrebari existentiale, in care ma tot intrebam cine sunt, de ce sunt si tot felul de framantari asemanatoare, dupa o lunga perioada in care incercam sa gasesc un raspuns pentru ca eram convinsa ca numai asa voi reusi sa dau un sens vietii mele, o perioada foarte grea, plina de incertitudini si de nopti nedormite presarate cu lecturi si ganduri meditative(momente prin care toti trecem la un moment dat in viata,dar suntem siguri ca nimeni nu mai simte ca noi,ca noi am fost primii…aiurea, functionam dupa acelasi legi de mii de ani) , am reusit in sfarsit sa dau un raspuns, stiu ceva clar: m-am schimbat!
Nu stiu nici acum prea bine cine sunt. Stiu doar ca sunt o umbra a ideii de om,dar si asta e bine de stiut. Mi-am dat seama ca, de fapt, nici nu trebuie sa ma mai stresez atat, asta neinsemnand ca voi inceta sa imi mai pun intrebari, pentru ca ar fi dovada de ignoranta. Doar ca nu le voi mai considera asa de drastice. ”De ce exist?” …”Pentru ca”. Oricum faptul e consumat si degeaba ma mai chinui sa gasesc raspunsuri…Si situatia fiind astfel iremediabila, hai sa profit totusi de existenta mea, pentru ca e unica!
Revenind la ideea anterioara, m-am schimbat. Si am observat asta de ceva timp, recunosc, nu fara sa fiu uimita. Stateam si analizam situatia de anul trecut: eram mai visatoare, traiam intr-o lume a mea, protejata de tot ce e rau si in felul asta, rupta oarecum de realitate. Spirit pur, de copil, care inca mai are incredere in oameni si care viseaza la o fericire deplina. Cu timpul, am vazut insa ca viata nu e ca in carti si ca dupa cum spunea si Goethe, ”trebuie sa ne aruncam o privire in carti si doua in viata”. Analizand societatea si oamenii care o alcatuiesc…norisorul meu s-a destramat si am ajuns cu picioarele pe pamant. Am ajuns sa privesc lucrurile mult mai realist dar totusi intr-o maniera optimista, zic eu. Nu mi-am pierdut speranta. Inca mai cred ca lucrurile pot fi schimbate, doar optica e diferita…Si cred ca schimbarea asta era necesara, pentru ca riscam sa traiesc intr-o lume in care nu ma puteam adapta si trezirea la realitate ar fi fost cu atat mai zguduitoare cu cat ar fi fost mai tarzie…A fost totusi o etapa a vietii mele, una necesara si frumoasa.
Nu stiu cum era mai bine…atunci sau acum.Dar nici nu trebuie. Oricum notiunile de bine si de rau exista doar in mintea noastra, a oamenilor, care sunt si ele plasmuirea mintii oamenilor stravechi, ca de altfel ”toate sitematizarile, toate institutille civile si religioase care nu sunt decat mitologie posterioara a actului catorva oameni care au actionat dupa cum le-a vrut inima”(Eliade).
Voi cum sunteti? Mai aveti incredere in voi, in visele voastre, intr-o lume mai buna?
Cu totii stim cine este Dan Puric, nu mai este nevoie sa facem prezentari si introduceri lungi si plictisitoare. E destul doar sa spun ca este absolvent al Liceului de Arte Nicolae Tonitza si al Institutului de Arta de Teatrala si Cinematografica I.L. Caragiale din Bucuresti.
L-am vazut prima data la televizor, acum multi ai in urma, intr-un spectacol de pantomima. Pot sa spun ca m-a impresionat. Toate gesturile lui erau extraordinar de expresive,de graitoare, transmitea atat de multe fara sa spuna totusi nimic, cuvintele ar fi fost de prisos. Limbajul paralingvistic era de ajuns. Mai tarziu, tot la tv, am vazut o emisiune in care dezvaluia cate ceva din tainele succesului, de fapt, nu existau taine. Secretul era munca. Nu putem obtine nimic gratuit. Cheia succesului erau orele in sir de studiu, de exercitii pentru a putea sa-si controleze foarte bine toti muschii, pentru a putea fi sigur si stapan pe toate miscarile. Un efort deosebit si munca enorma. Admiratia mea pentru omul asta, nu stiu daca se poate descrie in cuvinte…Mai ales azi,cand valorile tind sa se piarda sau chiar sa dispara, ar trebui sa ii apreciem pe cei care merita cu advarat si cat inca mai sunt in viata.. Pot sa spun ca e genial.
Pe data de 11 Noiembrie, am avut sansa sa il vad si sa il ascult la Alexandria , unde a tiunut o conferinta extraordinara despre oameni, despre societate, despre mine, depre tine…Sa nu va inchipuiti ca a fost un monolog plictisitor al unui orator foarte bun sau al unui politician demagog. Nu. Era omul sincer, omul simplu si satul de tot circul existent azi, care simte ca trebuie sa vorbeasca, simte ca nu mai poate tine totul in el, ca lumea trebuie sa se schimbe, ca trebuie sa evoluam si nu sa stagnam sau , mai rau, sa involuam sau sa ne degradam. Am vazut un om capabil, un om cult, un om care a citit mult, care are o usurinta de a se exprima uluitoare, care prezinta situatii aparent amuzante,dar care starnesc un umor amar…
Discursul lui era asemanator unei povesti, in care se impleteau intamplari din copilarie, experiente de viata, probleme istorice si probleme de ordin cotidian, dar care erau expuse coerent si legate intre ele, putand reveni cu usurinta la un subiect pe care credeai ca l-a incheiat sau ca l-a uitat, fara sa dea sentimentul de fragmentare, de incoerenta, avand mereu acelasi ton specific problemei abordate: voce calda, melancolica, atunci cand vorbea despre baba Bolovan, consateanca lui care isi iubea atat de mult locul natal, incat atunci cand fiica a chemat-o in America, a luat si un bulgare e pamant in valiza; ton melancolic atunci cand povestea despre spectacolele tinute si revoltat atunci cand apareau in discutie subiectele actuale de interes national si situatiile absurde in care ne aflam de cele mai multe ori…Un om care ar vrea sa schimbe lumea, un om increzator…Un om…un adevarat OM…
Conferinta a durat doua ore, timp in care nu ne-am plictisit deloc. Am fi vrut sa mai stea. Cuvintele lui ne faceau bine, erau ca un balsam pentru sufletele noastre insetate de cunoastere. Ne-am bucurat ca am avut sansa de a-l asculta si ne intrebam oare e mai bune in specacolele de pantomima, e mai bun ca actor sau ca vorbitor(nu vreau sa spun orator, suna prea formal)? Cred ca pana la urma e la fel de bun si reuseste sa le imbine de minune pe toate atunci cand vorbeste.
Bineinteles ca nu am putut rata ocazia de a cumpara cartea lui Dan Puric, ”Cine suntem”, pe care v-o recomand si nu am putut scapa prilejul de a lua un autograf de care sunt mai mult decat mandra.
Acum astept cu nerabdare sa il vad intr-un spectacol live:x
)))].
